Ce-mi mai macina neuronul gravid (si nedormit)

10:21


Un copil care nu vrea sa vorbeasca odata intrebat ceva, care nu vrea sa-si stranmga jucariile sau nu "coopereaza" mi se pare un copil perfect normal.


Am auzit deunazi de copiii autonomi, copii care nu vor sa fie niciodata ajutati, care au nevoie de spatiul lor inca de la nastere. Cred ca toti avem nevoie de un spatiu vital, copiii mici de asemenea, dar ei au nevoie si de contact fizic sa creasca - se pare ca acest contact fizic determina multe niveluri ale hormonilor si implicita felul in care metabolismul copilui se regleaza. Deci nu, nu e o gluma nesarata facuta de un adept al babywearingului.

Inteleg nevoia de spatiu vital la un nou-nascut sau copil de 3 luni in felul urmator: il manipulezi cu grija, ii spui ce ii vei face (schimbat, baie, masaj, imbracat/dezbracat, etc, cand il lai jos sau il iei in brate ii explici ce se intampla cu el si te misti usor. Il tratezi cum ti-ai dori sa fii si tu tratat intr-o situatie similara.

Cu siguranta toti ati avut macar o experienta intr-un spital si ati vazut cat e de frustrant sa ti se faca lucruri fara macar o explicatie. Copiii mici inteleg multe lucruri, dar o fac la un nivel mai putin logic decat noi.

Dar acel copilas de trei luni are nevoie sa fie in continuare tinut in brate, alaptat la cerere, alinat si neexpediat in partea cealalta a casei sub pretextul atat de des intalnit ca "doarme mai bine fara noi". Da, co-sleepingul presupune sa simti fiecare fosnet al copilului si la inceput te oboseste - dar e ceva cu care te obisnuiesti, mie una mi se pare ca e scris in codul nostru genetic. Ca mame avem somnul mult mai sensibil cu un motiv - unul foarte clar: sa putem interveni foarte repede cand bebelusul are vreo nevoie.

Un copil sanatos fizic (adica neracit, fara nevoi speciale, etc) cu care se doarme, daca e ferit de expunere exagerata la stimuli pe timpul zilei si daca ajunge sa aiba semnalele interpretate la timp nu va plange noaptea decat daca il dor dintii sau are vreo alta suferinta fizica inca nedetectata.

Plansul de descarcare, daca apare, nu inseamna ca un copil nu vrea sa se simta alaturi de parintii lui. Cand apare asa ceva, tocmai, rolul acestora e de a sta langa copil tot timpul, de a-l ajuta sa se descarce de tensiune fara sa-i bage pumnul gat in stilul "gata, nu mai plange, mami e cu tine" ci incercand sa empatizeze "plangi, puiule, ti-e greu, bietul de tine. Uite, eu te tin in brate si, cand crezi ca vrei, iti dau si san. Mama te iubeste si sta cu tine mereu".

Ok, un bebelus n-o sa zica "da-mi sa sug", dar are niste semnale pe care mama le recunoaste imediat. Si daca prefera sa foloseasca sanul ca mod de alinare de ce nu? 

Stiu ca sunt carti care spun ca nu se foloseste domnule alaptarea ca sa inchizi gura copilului, dar daca tocmai acea stare primordiala de liniste e cautata de copilul cu pricina (asa cum eu, adult, o caut mereu dormind in pozitie de copil in burta ma-sii)? Iar eu tot insist sa empatizez cu el, sa-i spun ca face bine ce face, ca e the best of the best, uite cum se descurca de bine puiul mamii - unde ajung? Cand toate astea se spun atat de simplu prin alaptare?

Prefer un copil care la doua luni suge la orice nemultumire si continua asa, desprinzandu-se treptat pana se intarca. Stiu, din experienta mea de mama si din a altora care au urmat calea asta "grea" a alaptatului extins, ca procesul de desprindere e intotdeauna acolo, ca  e treptat, ca daca la trei luni va vrea la san la orice maruntis, la un an si 8 luni voi avea nevoie si de brate, vorbe si alte metode conexe (spune singur ca nu vrea san :) ) ca sa il pot ajuta sa isi invinga frustrarile si ca nu trebuie sa il "ajut" eu nimic sa se dezvolte ca persoana capabila de comunicare, pentru ca invata singur numai urmarindu-ma pe mine si urmarind ce se petrece in lumea pe care o vede... (guess what, din bratele mele) de cand s-a nascut.

[Acum  sa nu inteleaga cineva ca un copil nealaptat ar urma alt pattern, doar ca sanul in cazul lui e inlocuit cu altceva, de multe ori de prezenta si atingerea mamei.]

Iar aici dati-mi voie sa fac o paranteza, un copil are nevoie de stimuli, dar are nevoie si de controlul acestora exercitat chiar de catre el. Cata vreme facem abstractie de faptul ca si el ar putea avea un cuvant de spus vom avea un copil nemultumit, chiar daca mare parte a zilei a zambit stirb la toata lumea.

Intr-un marsupiu asezat cu spatele la purtator are doar stimulii, fara a se putea refugia din calea lor. Ma intreb cum percepe un copil oamenii din jurul sau daca eu merg cu el astfel in timpul unui cross in sens invers, iar el vede pe toata lumea venind repede spre el. Fiind legat in pozitia descrisa, nu poate sa aiba macar impresia ca se poate feri de o posibila coliziune sau de ce i s-o fi parand lui in neregula (dat fiind ca bebelusii nu deslusesc decat tarziu relatia dintre cauza si efect).

In ceva de purtat cu fata la mine (sau pe spatele meu) isi poate ingropa fata in mine ori de cate ori simte ca nu intelege ceva sau cand oboseste, dar are libertatea deplina sa vada ce se petrece in jurul sau.

In carut, mic fiind, vede doar cerul si uneori cate-o mana de-a mea care se misca. E complet separat de exterior, primeste doar aerul de afara si eventual ceva lumina in ochi.

Oare care pozitie ii ofera un barometru mai bun al lumii in care trebuie sa traiasca?

Copiii, am mai spus-o, invata despre lumea asta inca din viata intrauterina. Odata nascuti, ne gasim tot felul de scuze si motivatii sa-i ferim de:
-germeni,
-stimuli
-curent
... sa le facem o lume doar pentru ei, cu noi 100% dedicate, of course, o lume mereu la temperatura ideala si echilibrata. Ne luptam sa ii facem sa creasca cu sutele de grame regulamentare si speram ca vor fi niste adulti echilibrati si independenti, dar uitam ca poate singura cale de a ajunge asa este de a lasa copiii sa ne contempleze pe noi si felul in care alunecam in lumea asta murdara, in care bate vantul, in care nu toata lumea ne place si in care muzica e si proasta sau data tare, nu se aude numai dintr-aia de jucarii cu arii scartaite din Mozart.

Inca sunt unele lucruri pe care cel mai bine le facem instinctual. Cred ca aceste carti care sa te ajute sa intelegi prin ce trece copilul mic si cum sa-i gestionezi crizele au aparut tocmai pentru ca la noi s-a uitat cum e sa iti asculti vocea interioara, sau de multe ori vocea asta a ajuns sa se confunde cu mama, cu soacra, cu sotul care are si el temerile lui adanc impregnate si care nu e lasat sa isi dezvolte instinctul de tata, cu tembelizorul sau cu revistele de crescut copii pline de reclame lucioase la inutilitati si am uitat cu totii cum e sa stabilim o simbioza mama-copil (sau tata-copil) in care cuvintele si actele rationale sunt de prisos.

Se intampla cred ca la nastere: cand esti lasata de capul tau stii foarte clar ce ai de facut fara macar sa trasezi un plan constient, iar cand vine doctorelul si/sau moasa si iti explica cum sta treaba cu acul in vena, cu pozitia optima, cu respiratiile si impingerile totul se face, dar are, asa, un aer de lucru facut fie in grabba si de mantuiala, care nu te lasa deloc implinit, fie ia aspectul unui mare pericol, de moarte, pe langa care ai trecut, slava domnului, cu ajutorul tehnicilor moderne, ce bine ca traim in secolul doua's'unu, nu? .

Copiii sunt persoane cu drepturi depline. Indatoririle, insa, domnii mei, vin mai tarziu. Nu pot avea pretentia ca un copil de doi-trei ani sa isi stranga jucariile daca nu integrez aceascta actiune intr-un joc. Personal n-o fac, mi-e total indiferent daca si le strange sau nu. Nu mi-am dorit niciodata un copil cuminte si nici nu am unul.

Am unul cumplit de murdaricios: in doua zile de stat acasa am casa intoarsa cu fundul in sus, deci nu astept vizite :))   Mie mi-e din ce in ce mai greu sa ma misc, am o burta cat toate zilele, o depaseste pe aia cu Anda in momentul nasterii - desi eram mult mai grasa per ansamblu atunci decat acum. M-as simti foarte prost sa mi se puna conditii de genul "ok, ai intrat in prenatal, acum ai timp sa ai casa luna si mancare pe masa. Oricum stai degeaba toata ziua :)" De altfel detest sa mi se puna conditii. Ma intreb: fie-mii de ce i-ar placea? Cand nu o constrang face tot felul de lucruri din proprie initiativa. Poate nu cum ma asteptam eu, dar finalul conteaza iar finalul de obicei e bun. Cand nu e bun inseamna ca eu nu l-am vazut pe-ala bun, ca trebuia sa ma uit mai in laturi.

De cand era Anda mica am invatat ca ordinea mea prestabilita s-a dus naibii si ca de-acum voi face ce voi putea si cand voi putea. Am avut vreo luna in care ajunsesem un pachet de nervi ca nu reuseam sa imi fac ceva de mancare cap-coada, pentru ca fi-mea se trezea sau voia in brate/sa suga/ etc exact cand aveam si eu o ceapa pe foc. M-am resemnat, mi-am schimbat ritmul, doar nu era sa ii explic fie-mii de 3-4 luni ca ea trebuie sa stea in pat si eu sa vad de cosnita ca asta e ordinea prestabilita pomenita de mosii si stramosii nostri. Intre timp mi-am facut un wrap dar aia e alta poveste.

In copiii nostri urla dorul dupa alegerile libere, facute oricand, fara restrictie adica.

Si totusi, n-am vazut la niciun copil purtat la discretie, lasat pe jos la discretie sau sa linga lucruri neigienice la discretie - si, normal, alaptat la discretie (ca eu cu de-astia relationez mai ales) - o dorinta atat de mare de autonomie incat sa ajunga sa racneasca necontrolat timp de 3-4 ore.si sa ajunag sa fie de neconsolat.

Am mai observat in cazul nostru ca pornind de la premisa ca un copil este o persoana cu aceleasi drepturi ca ale unei persoane adulte am avut mult mai multa liniste - asta nu inseamna ca A. nu se revolta sau nu plange, ci doar ca oricum nu ma lupt cu ea sa-i impun un program, o activitate precum stransul jucariilor sau mancat la ore fixe, pe care oricum le refuza din start.

Concluzia este ca fata mea si-a facut un program, iar jucariile se strang, dar totul respecta o ordine prestabilita in care eu nu am avut nimic de impus.

Am avut perioade in care numerele magnetice au dormit langa pat doua zile, iar in a treia erau asezate ordonat pe tabla - a tinut-o doua saptamani; alteori cuburile au avut aceeasi soarta, acum biroul ei e un maldar de hartii si cutii.

De vorbit ce sa mai spun, n-a spus nimic vreodata decat din proprie initiativa, acum abia descopera magia pronuntiei corecte si ma uit la ea ce fercita este cand descopera un nou cuvant. Imi imaginez cum ar fi fost sa merg cu ea la 3 ani la logoped - domnule, salveaza-mi copilul - cand coplul inca era in faza acumularii intensive.

Imi doresc totusi sa se culce mai devreme pentru ca am ajuns sa ma port ca fiara in cusca dupa doua treziri efectuate de domnisoara care totusi ar vrea sa adoarma, dar nu reuseste si-mi deschide ochii, ma trage de par sau ma bate prieteneste pe umar si incearca sa ma intoarca spre ea. Luni noaptea am inteles ca o durea crunt in gat (prea tarziu e drept si numai dupa ce m-am infoiat ca nimeni de pe lume :(), marti ca si-a dereglat programul, dormind somnul vindecator mai toata ziua de marti, dar miercuri pe la 1.30 am dat iar in clocot, am zis ca pe mine nu ma mai prinde cinci dimineata - ca nu mai reusisem sa adorm marti noaptea dupa ce am razbit-o pe ea - si m-am dus in camera cealalta unde am dormit pana dimineata.

Mi-am facut odrasla sa planga si a adormit-o tac'su, care vad ca in situatii limita se descurca cu asta destul de bine. Mi-ar placea sa-si extinda competente si in restul zilelor, sa prind si eu macar doua saptamani de sase ore legate de somn pana nasc. Pentru ca fara somn sunt o mama-monstru si nu ma mai iubesc... si nu mai iubesc pe nimeni, sunt alt om, urat.

You Might Also Like

12 comments

  1. minunat zis, subscru cu totul... inclusiv la ultima fraza...

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu pot sa-ti spun cat mi-a placut articolul si cat ma bucur ca am ajuns pe blogul tau chiar inainte de a fi insarcinata cu primul meu copil. Acum, cu burta la gura, cum se zice, savurez experientele tale si invat enorm din ele. Multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  3. O sa urmaresc si eu punctarile tale ca sa nu uit ceva.
    Unu. Pot sa dau oricui in scris urmatoarele: daca ai un copil normal, cu ceva viata in el (nu bibelou de pus in raft asa cum isi doresc unii bunici)nu functioneaza nimic impus. Functioneaza explicatia, functioneaza exemplul personal, functioneaza asteptarea pana cand pruncul in cauza proceseaza singurel informatia si isi doreste sa faca din proprie initiativa lucrul respectiv. Eu una am experinmentat treaba asta si m-am lamurit pe deplin. Pot sa stau in cap si nu fac ce spun eu, mai ales daca apelez la constrangeri. Si daca o fac in conditiile astea, le citesti in ochi nemultumirea si fierberea interioara (acel "nu-i cinstit" al celei mari). De exemplu, nu am vrut niciodata sa ii oblig sa aiba grija de surioara mai mica, desi erau destule voci prin prejur care imi spuneau ca nu se poate asa ceva, ca ei isi lasau copiii mai mici in grija unora de nici 3 ani (asta oricum e o alta discutie si o revolta a mea)). Am lasat sa vina de la ei lucrul asta si atunci cand si-o doresc. Acum daca intreb "imi aduce si mie, va rog frumos, un scutec pentru Anastasia?!", unul din ei se prezinta cu el. Dar daca nu, nu si asta e. Nu moare nimeni.
    In partea cu alaptatul nu intru, las expertii sa se exprime. :)
    Doi. Instinctul. Este tot ceea ce e mai bun de la natura pentru o mama. Eu una, cand am mers pe instinct, am avut numai de castigat. De fapt eu si copiii mei, mai ales. Dar asta nu inseamana ca nu m-am orientat si dupa sfaturi. Date de specialisti, de oameni pe care, tot instinctiv, i-am simtit pe aceeasi unda cu mine. Pe care i-am simtit ca imi dau sfatul ala bun si salvator. Am incercat sa ma scutur mereu de sfaturile babelor care incearca sa iti impuna un obicei doar pentru ca asa se obisnuieste, nu pentru ca asa se potriveste copilului respectiv.
    Trei.Ne-somnul,al mamei mai ales, naste monstri...cunosc prea bine tipologia. Nici eu nu ma recunosc in reactii cand sunt nedormita. Insa cand stiu ca sunt obosita crunt, incerc sa ma montez psihic pentru rezistenta. Ceva de genul "ok, sunt foarte obosita si nivelul meu de rezistenta la stres e foarte scazut. Deci e clar ca lucruri care alta data nu ma scoteau din sarite, acum pot face din tantar armasar". Nu stiu daca am reusit sa fiu foarte clara, pentru ca in timp ce scriu raspunsul acesta primesc tzspe solicitari de la copiii care azi au stat acasa si nu au dormit deloc peste zi :)).
    Ce pot sa mai zic e ca nu iese intotdeuna cum vreau eu. Nervozitatea mea o atrage pe a lor si incepe cercul vicios. Doar ca la noi, tot la mine vin sa ii impac, chiar daca sunt "cea mai rea mamica":) . Din pacate, tot ce poti face este sa incerci sa iti "educi" cat mai mult rezistenta la impulsurilor de genul asta.
    Si macar tu reusesti sa mai dormi in timp ce doarme Anda. La mine zici ca-i conspiratie in toata regula. Se scoala pe rand nopatea, fiecare cu problemuta lui. In timp ce ei recupereaza somnul imediat dupa ce isi rezolva problemuta, eu trec la urmatorul...si uite cam asa, prin rotatie, pana spre ora 4-5 dimineata :)... ei isi fac somnul, eu bantui prin casa. iar dimineata la 7 e trezirea. de parca au ceasul infipt undeva.
    Aveam mult mai multe idei generate de postul tau, dar gandaceii mei nu ma slabesc de loc si cum am scris de apropae ca am facut un post in post, ma opresc aici. Iti tin pumnii sa te odihnesti cat de mult poti, ca dupa ce dupa ce vine bb o sa dureze un pic pana va acomodati la noile rutine.

    RăspundețiȘtergere
  4. Ce face o iesire in viscol! mi-am amintit ce vroiam sa iti zic, cu riscul sa te superi. Poate am inteles eu gresit, dar din punctul meu de vedere a-l lasa pe copil sa faca numai ce vrea el si cum vrea el nu-i chiar asa de sanatos. Nici pentru copil, nici pentru parinte.Eu cred ca, desi le respecti drepturile, totusi copiii trebuie indrumati si ghidati. Si asta presupune si respectarea unor reguli. de exemplu, nu le impun sa manace ceva daca nu le place sau nu le este foame, dar culcarea dupa ora 10 seara cel tarziu se intampla numai in cazuri exceptionale... poate totusi ar trebui sa reconsideri si tu programul de somn al Andei, ca sa fiti toti odihniti...o idee.
    Fug sa pregatesc gasca mea de culcare. Sa aveti o seara buna si cu somn odihnitor.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Doamne, cum sa ma supar???

      Hm, zici ca ai tai tot la tine vin? Pai si a mea tot asa face, am avut doar bafta ca a stat cu al meu, ii era totusi mult prea somn. Mai ce sa zic, a propos de faza asta, uite azi am vrut s-o culc dar mi-a cerurt de mancare; nu era confi cu nimic din ce avem, am zis sa-i dau un piure de cartofi dar nu aveam facut, pana l-am facut si i-am dat sa manance (a gustat si s-a razgandit din cauza carnii care era vita si cam atoasa :((() s-a facut vreo 5. Ma gandeam daca s-o culc sau nu dar in mod clar avea nevoie; am tras pe dreapta, acum cand iti scriu inca doarme somnul ala. Se va trezi cu siguranta macar de foame, deci la cat preconizezi ca se mai culca :))

      Ieri, cand a fost tarasenia cu somnul tarziu noaptea, n-am culcato peste zi dar am reusit sa sar de pragul de oboseala si saracul copil nu mai reusea sa doarma. Zau daca e vina ei :D:D

      De multe ori totul vine de la faptul ca noi ajungem foarte tarziui acasa si seara trrece extrem de repede, nu stim efectiv cand e 11. Poate ne dredresam cu praslea asta care va sa vina :))

      Ștergere
    2. offf, as vrea si eu macar un pic de bafta dintr-asta...macar o data pe luna...de vreo 2 saptamani nici pitica nu mai vrea sa se culce cu tati...macar cu ea ma salvam un pic, ca oricum la somn astia doi ma rastignesc, in varinata cea mai buna (o mana la unul, o mana la altul); mai nasol e cand vor sa ma bag langa ei si incep plansetele si jalaniile ca fiecare ma vrea pt el in secunda aia... acum nastica nu mai adorme decat leganata in bratele mele (adio leganat cu perna) si nu oricum ci eu stand in picioare...nu pot sa iti zic de spate cam cum e, dar ea e happy :)... eu daca nu ii vad super obositi la pranz, ii las in pace cu culcatul (desi stiu ca daca i-as obliga ar dormi dusi 2 ore) si seara de pe la 7 juma incepem preparativele...ca in mod sigur isi aduc aminte ca ar mai manca desi de abia s-au sculat de la masa, s-ar mai scarpina nu stiu pe unde sau ce ar mai face...orice ca sa traga de timp...oricum am observat ca daca nu ii culc pana in 8 jumatate seara, adorm mult mai greu pentru ca sunt prea obositi... iar partea cu venitul acasa d ela serviciu seara si cu trecutul timpului repde mi-l pot imagina...doar ca pana in octombrie vreau sa il ignor :)... din octombrie o sa fie clar o revolutie la noi in casa o data cu revenirea mea la munca... cat despre praslea, s-ar putea sa va ajute sa va reorganizati cu dormitul...speranta moare ultima, nu?! :))

      Ștergere
    3. I hear you! Sa stii ca nu e chiar greu cu lucru si copii, bine, cu lucru si UN copil, pentru mai multi o intreb pe mama.

      Trebuie sa recunosc ca domnul sot e un asset nepretuit, desi nervii mei se duc ba pe el ba pe ea :)) Noaptea aia norocoasa a fost one in a million, mi-am luat picioarele la spinare si pur si simplu am plecat, iar el a tinut-o cumva - i-a zis ca daca se culca ma intorc inapoi. Nu sunt, din pacate, in cea mai fericita din stari... dar sa iti spun chestie: Anda deja s-a culcat mai devre: pe la 12 si ceva - fata de 3 e ceva, nu?

      Greu a adormit, se trezise, ti-am zis mai sus cred, la 9 seara (a picat lata la 5), dar saraca a stat cu mine, si-mi tot lua o mana si o tinea pe ea, se mangaia...m-a lasat sa stau si cu spatele la ea (i-am zis ca nu mai pot respira altfel). Cheia succesului a fost ca eu sa ma bag in pat pe la 10 si sa atipesc mai mult de un calup de 20 de minute. Cu puiul ala de somna am facut minuni ale rabdarii, mai am putin si-mi fac statuie :)))).

      Sotul meu a reusit sa o adoarma singur in alte doua nopti, in living, fara incidente; dar a adormit greu de tot. Daca te uiti in urma o sa vezi o poza in care au adormit chiar pe canapeaua neintinsa, parca erau in tabara :)) In general,c and sunt acasa, Anda ma prefera, vrea sa se alinte la san, cateodata am impresia ca uita cum adoarme sau nu are rabdare, imi cauta ajutorul sa poata atipi asa cum eu imi caut ajutorul intr-o carte sau altceav de citit - fara asa ceva greu adorm.

      Ștergere
  5. Empatica si rabdatoare - asa ai fost mereu sau cu Anda ti-ai dezvoltat mai mult aceste calitati?
    Ma gandeam ieri cum ar fi fost viata Irinei daca n-o alaptam si voiam sa scriu o postare pe Facebook legata de mamele care dau ceai/apa bebelusilor, care nu alapteaza la cerere sau dau LP, care nu dorm cu copiii sau nu-i poarta, si ai caror copii cresc si ei, dorm si cand le dau caninii si mai dorm si altii pe langa ei.
    Nu stiu, pe mine somnul ma termina oleaca, statul in casa - tot asa. Imi iubesc copilul si stiu ca e un copil foarte rezonabil si totusi ma plang de ea ca nu doarme si tre' sa-i dau cate 2-3 chestii la o masa, ca rareori vrea ceva din prima.
    Dar asa plangacioasa si greu-adormibila e fie-mea, si n-a fost niciodata bolnava si e rezonabila :) si nu-mi pot inchipui nici macar cum ar fi sa stau o zi fara ea, d-apai 2 saptamani. Deci alaptatul ne-a legat emotional si ne-a ajutat fizic si deh, mergem inainte asa cat om putea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Uf, ca am vrut sa-ti scriu si m-am luat cu altele, sa vad ce-mi amintesc.

      Am intalnit undeva recent aseriunea ca "astia alaptatii" sunt mai maraiti si mai dificili - in medie - decat confratii lor crescuti mai conventional. Explicatia - si subscriu la ea - este ca un copil atasat securizat are curajul/tupeul/inclinatia/deprinderea sa se manifeste mai fara perdea, rezultnd unele momente mai dificil de transat.

      Scuza sau nu, pare relativ plauzibil. Asta nu inseamna ca un copil hranit cu LP e mai obedient si mai surd emotional din start, ci doar ca - ma gandesc eu - acestia au fost obisnuiti cu ideea de program (in principiu la ei se spune ca trebuie cu adevarat mesele rarite de exemplu) si incidenta dormitului separat e mai mare in cazul lor (bine, iarasi as adauga ca sunt si mai multi decat copiii alaptati si statistic vorbind cifrele ies mai mari).

      Atata doar ca alaptarea prelungita merge mana in mana cu dormitul impreuna, putine sunt femeile care rezista sa patruleze inspre alt part/ alta camera (dar cunosc cazuri), iar avand mai putine restrictii cumva isi permit "mai mult". Este un alt fel de relatie, mai... animalic :)) mai fara cuvinte, unele lucruri se petrec mai repede, se obisnuiesc sa fie intelesi repede si fara cuvinte si cand nu e asa tine-te doamne. Sau nu stiu in ce masura s-o lega de alaptat ca mi-aduc aminte de sora-mea care de la 7 luni nu mai suge si tot lipicioasa si destul de dictatoare este, plus ca garantez pentru atasamentul securizat in privinta ei, rari copiii in fundul carorora sa se stea mai mult decat in al ei :))

      Mai e si temperamentul, si nivelul de stres al mamei (si poate mai ales nivelul de stres al mamei)... De ce nu incerci sa faci ceva pentru tine? Eu de luni nu mai lucrez si parca am dat deja in depresie, dar in cazul meu starea e legata si de conditia mea mai neajutorata si elefanta, asociata cu un pui scurtissim de raceala al Andei si cu imposibilitatea mea de a o scoate la sanie si alte mici frustrari. Inteleg ca nu poti ajunge maine la LLL, ti-ar fi prins bine o iesire cu peripetii.

      Ștergere
  6. Am scris si s-a pierdut... asa ca m-am dus sa-mi ling ranile pe blogul propriu :P
    Ai dreptate, am nevoie de o pauza, mai ales mentala, de un pic de detasare.
    Ce zici tu pare foarte plauzibil, un copil alaptat isi permite sa fie mai waaau. Culmea - eu am supt pana la 1 an si 3 luni (intarcata greu), frate-meu n-a vrut sa suga, si el era lipiciosul familiei cand era mic.
    O sa incep kineto, 2-3h/sapt departe de bebe ma ajuta sa ma incarc si sa ma intorc altfel la ea.
    Sper sa ne vedem pana nasti. Din pacate, zielel astea n-am voie sa ies pe-afara, m-am deplasat doar cu masina si cum eu nu stiu sa conduc, tot depind de cate cineva. Urmatoarea LLL n-o mai ratez.

    RăspundețiȘtergere

About Me