highlists

Unelte ajutătoare pentru evaluarea suptului și a posibilelor probleme în alăptare

În unele zone este greu de ajuns la un consilier în alăptare. Puteți întotdeauna discuta cu cineva, dar vă copiez mai jos câteva trucuri ut...

duminică, 2 octombrie 2011

Noi și ei. De ce avem bătrâni singuri

Sunt mamă. Sunt și femeie și soție și încă mă pot numi femeie cu carieră.


Nu activez in top management, însă nu sunt nici vânzătoarea de la colț (nu că aș avea eu ceva cu meseria sau cu practicantele ei, dar ajută la prezentarea situației, ok?). Am studii superioare, încerc să vorbesc și să scriu corect, deși ultimul aspect devine o mare provocare cu schimbările astea din ultimul timp.

Mă schimb și eu întruna. Greșesc, mă adun, o iau de la capăt sau continuu de unde am rămas.

Încerc să-mi găsesc timp pentru ce scriu aici de mai multă vreme. E greu când tu însemni 2,5 persoane (să mă ierte prâslea dar el e juma' de buletin până binevoiește a vedea lumina zilei cu propriii och). E greu să găsești timp să vorbești cu alții, să ajuți pe alții, să vorbești cu pereții.

Pentru că... despre vorbit cu pereții e vorba acum.

Mai demult credeam că dacă vorbim și nu suntem ascultați nu e chiar o pierdere, întrucât măcar cei din jur, care nu erau deloc familiarizați cu lucrurile pe care încercam să le expun, vor deveni măcar puțin atinși (”undeva, cândva, parcă au mai auzit de asta”). Mă gândesc, bunăoară, la comentariile pe care le lăsasem la un articol din Evenimentul zilei care povestea despre o acțiune pro-alăptare de anul trecut, parcă din Săptămâna alăptării, dar și la alte demersuri către care mi-e o lene cumplită să pun linkuri, deci poate mă veți crede pe cuvânt.

Credeam că nu e o pierdere să vorești despre lucruri necunoscute sau nebăgate în seamă, fie că în discurusrile alea către pereții surzi e vorba de alăptare, de educație liberă, de a răspunde necondiționat la chemările propriului copil fără teama (absurdă) de a-l răsfăța sau fără a-ți proiecta imaginea asupra lui - adică, pe românește, fără a-ți da prin cap că te manipulează - nu, copiii nu știu să manipuleze. Tu, cititorule sau cititoareo, poate știi despre manipulare pentru că ai avut de unde învăța. Însă un copil de până în 3 ani habar nu are ce vrei să zici. Când îl pui la punct nu se simte decât speriat, bulversat, debusolat, părăsit și singur. Singur, da, din cauza ta, din cauza celei care l-a lăsat să plângă de groaza singurătății. Sau cine știe, poate plângea de durere, de sete, de ce a văzut acum 55 ore, de dor de tatăl lui, sau pentru motive care unuia matur i se par prostești - că poartă botoșei roz sau că i s-a dat o căciulă, deși el ar fi vrut să îmbrace o mănușă. Mai contează de ce o mănușă? Important e că nu a avut ocazia să vadă cum nu se poate pune pe cap o mănușă. A avut în schimb ocazia să i se explice - de fapt să fie lăsat în altă cameră FĂRĂ explicații - că e copil mare la cinci luni și că de la 10 seara la șapte dimineața nu face pișu, caca, nu bea lapte, nu-i e sete, nu-l doare niciun dinte. Ci o lasă pe mă-sa să doarmă sau să aibă aibă puțin she-time cu bărbatu-său. că e și soție și se știe că bărbații au nevoie de țâță mai ceva decât sugacii de trei luni...

De fapt ăia nu sunt bărbați. Bărbații adevărați dorm lângă copiii lor și întreabă de ce plânge copilul, dacă plânge. Încearcă să își cultive acel instinct părintesc care la el nu apare odată cu primele două liniuțe ale testului de sarcină, ci se dezvoltă direct proporțional cu contactul fizic și emoțional pe care îl are cu copilul său mic și cu mama acestuia. Un bărbat adevărat empatizează și nu și-ar lăsa niciodată soția să ajungă la capătul puterilor și să încerce un cry-it-out mic de tot, măcar 45 de minute. Că poate merge, Poate mai doarme și ea. Poate - vezi doamne, suferă o dată, dar pe urmă are și copil fericit și e și ea fericită că merge totul ca la carte. Nu mai contează a cui carte... Ferber s-a dezis de cry-it-out pe patul de moarte, însă grupul mamelor bune rău se mărește pe zi ce trece și se încurajează reciproc.

Pentru că probabil un dram de omenie a rămas acolo, atât cât mamele astea al dracului de bune să aibă nevoie de acceptare in ciuda monstruozităților de care se pare că sunt capabile (și aici NU urmează link, doar n-am înnebunit)..

Spre deosebire de alți oameni, eu sunt de acord (nu accept asta, însă accept că se poate întâmpla aproape oricui) că îți poți pierde cumpătul. Că poți greși. Că îți poate aluneca mâna asura unui copil neputincios.

Dar, oameni buni, există leacuri pentru asta! Există soluții pentru oprirea abuzului și pentru vindecarea sufletului chinuit al părintelui care a căzut pe panta asta. Trebuie să te împaci cu tine și să îți impui limite. Când ajungi să îți pierzi cumpătul să-ți repeți că nu ai voie să dai în el/să urli. La început dai un șut într-un dulap, îți dai o palmă peste față, te duci și plângi sau țipi undeva.

E greu să scapi de violență, intri în sevraj mai rău ca la țigări, cafea, zahăr sau gluten. Dar oată ce vezi că ai greșit înseamnă că îți cauți înăuntru disponibilitatea de a te îndrepta și ar trebui să găsești și o metodă care să meargă. După ce, bolnavă și obosită fiind, am avut o cădere, care a survenit după ce mi-am vegheat și copilul bolnav cot la cot cu mine, chiar asta mi-am făcut: mi-am impus limite.

Am momente când vizualizez scene violente când se întâmplă ceva ce nu-mi e pe plac. Targetul meu, îmi dau  seama acum, în timp ce scriu, este ca în curând să nu mai recurg nici la acel mod de defulare. Pentru că de la imaginație la realitate e doar un pas, o palmă, un gest. E ușor să te lași învins de urât și să îți găsesști scuze și circumstanțe atenuante. E mai greu în schimb să lucrezi la capitolul dezvoltare personală de unul singur.

Dar cine-a zis că trebuie să fii singur? Ai grijă cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești. Nu sunt o mamă bună rău. Sunt o mamă care vineri dimineața a preferat să plece nepieptănată și nemachiată la serviciu ca să nu triște să își treazscă copilul înainte de vreme, pentru că uitase ustensilele de tortură acolo și restul din afara camerei intraseră în pământ. Acum nu vă imaginați că am plecat ca nimeni de pe lume, doar că eu știam că am plecat așa - nu cred că altcineva și-a dat seama că aia era o freză pieptănată cu perna.

Eu nu pot să-mi permit un me-time planificat, pot în schimb să urlu puțin la soțul meu că nu mai am timp de nimic și să-l exasperez - da, e un alt aspect la care vreau să lucrez :), de fapt mă străduiesc să renunț la asta, cu ajutprul lui, desigur. Cum? Păi în primul rând mi-a dat mai mult timp din puținul lui. Apoi am încercat să îmi dau seama ce fac eu cu mai mult timp și să îl fur fără să aibă cineva de suferit sau de renunțat la ceva pentru asta. Ajunsesem să mă simt sufocată și cam exploatată după vreo doi ani și jumătate de mămicit și alte activități conexe, dar nu pe bună dreptate. Mare parte din realitate se bazează pe percepțiile personale, care prin definiție nu sunt obiective. Se poate crea timp personal și fără să fugi în altă țară. Fără măcar să părăsești camera. În fond copiii sunt curioși și dornici să participe la activitățile de adulți și dacă se simt parte din ele nici nu mai cer să fie ei băgați în seamă în momentul respectiv, ci se bucură de cine știe ce ipostază nouă. Or, dacă totuși te cer, poți oricând să te consolezi că poate în una din zilele următoare se ivește o altă fereastră favorabilă să-ți satisfaci nevoia respectiva din mers, spontan. E un câștig, nu mai simți că te sufoci.

Stau să mă gândesc la vorbele cuiva auzite de curând - dar le-am mai auzit de-a lungul vieții și din alte guri: oamenii obsedați de ordinea exterioară sunt cei care au fost înstrăinați, lăsați de izbeliște, neascultați și neiubiți atunci când au avut nevoie. Dragostea, dragii mei, nu se oferă cu porția. Ea poate să vină toată sau deloc. Restul nu e dragoste, poate e un surogat, poate vine ca și scuză pentru că nu suntem capabili să oferim dragoste. Și nu, nu e nevoie de un carrier pentru a oferi dragostea necondiționată. Se poate și din brațe, și când copilul te privește din cărucior (asta ca să nu credeți că pe această e vreo siropoșenie AP sau că oamenii care aderă la principiile astea chiar nu au căruțuri).

Am citit odata - de fapt de mai multe ori despre natural parenting sau chiar peaceful parenting. Simt că sunt două denumiri ale unui aceluiași lucru. Instinctul de părinte este acela care iese la iveală după ce ai curajul să decopertezi toate prejudecățile societății în care ai crescut - acelea care se referă la copilul standard căruia i se dă peste bot dacă nu ascultă  (nu neapărat la propriu, există atâtea metode siropoase de a reduce un copil la o masă ascultătoare de carne...). Asta înseamnă a fi în mod natural părinte. A-ți lăsa copilul să plângă sau a nu-i da voie să aleagă în ceea ce-l privește direct se numește abuz. Și de la abuz la tortură mai e un singur pas. Nu înțeleg cum de pot unii să își chinuie copiii cu bună știință, sub pavăza îmbrățisării unor obiceiuri sănăoase. Copiii se nasc cu obiceiuri sănătoase. Ei au etica în sânge, știu să iubească necondiționat și au doar nevoie de apropiere până spun ei STOP. Nu până la trei sau cinci luni, nu până la 4 ani. Ci atât cât au nevoie.

Am făcut un exercițiu de imaginație mai devreme și am înghețat de groază... de groaza pe care o resimte văzând cum se apropie noaptea un copil lăsat singur contra voinței sale, să se obișnuiască să doarmă sănătos. Eu am 31 de ani și am paralizat imaginându-mi că sunt o ființa abia capabilă să se întoarcă pe burtă, care va fi lăsata cândva - nu mi-e clar când, că nu am o noțiune a timpului, doar încep s-o bănuiesc - singură, pe spate, într-un loc căruia îi pot vedea marginile, dar pe care nu-l pot identifica. Dar realizez că voi fi singură ca la marginea Universului, fără măcar să am posibilitatea să urlu de spaimă. Și nu știu cât va dura, nu-mi amintesc bine dacă și când vine Mama. Și nu îmi dau seama de ce mă lasă acolo și de ce uneori chiar și când e lumină nu ajunge deloc la mine. Poate nu o lasă cineva...

Știți ce e mai sfâșietor? Copiii nu sunt răzbunători și nu se pot înfuria pe mama lor. Ei continuă să o iubească și să o accepte chiar și așa, cu porția, numai să vină. Numai că în timp învață să nu își mai bage emoțiile în seamă. Cred că se automatizează. Iar mai târziu au nevoie de liniște și ordine perfectă. Le e teamă să facă o schimbare în orice domeniu al vieții lor pentru că nu știu dacă le va plăcea sau nu. Dar nu-și dau seama că însăși această ocazie de a gusta un lucru posibil neplăcut înseamnă însăși esența existenței. În timp nu mai caută fericirea, au o idee incertă despre fericire, și-o calculează logaritmic și sunt mereu dezamăgiți când le dă cu virgulă, în loc să ridice din umeri și sprâncene și să caute în jur un lucru care să le placă măcar puțin, să își continue viața. Și totul li se întâmplă din cauza celei mai pure dragoste de mamă, mamă care a vrut să fie mama perfectă, cu copilul ei perfect care suge la cerere odata la șase ore și care la o lună de la diversificare mănâncă mai mult decât vecinul de 5 ani. Că e copil cuminte.


34 comments :

  1. Nu am sustinut/practicat si nici acum nu sustin CIO,si totusi fac parte din grupul asta,si stii de ce?Sper sa gasesc un grup in care sa nu fii linsat pentru orice zici...Una e sa sfatuiesti,si alta sa dai cu pumnul ca doar tu ai dreptate.Pana acum doar asta am patin in alte grupuri,poate asta o fii altfel,pentru ca fiecare mama recunoaste ca nu e perfecta,dar incearca sa fie cum stie ea mai bine...Niciodata nu o sa fiu de acord cu toata lumea,asa cum nici toata lumea nu o sa fie de acord cu mine,asa ca hai sa nu ne mai atacam!

    RăspundețiȘtergere
  2. Zoozie, recunosc cu mana pe inima ca desi te plac mult, nu am rabdare, de multe ori, sa citesc ce scrii [atunci cand scrii mult :)]. Aproape intotdeauna nu citesc tot pentru ca stiu unde mergi si e drumul meu :), il cunosc.

    Insa astazi am citit tot. Si mi-a placut mult. Ai spus multe si frumos. Si chiar mi-a placut tare mult!

    RăspundețiȘtergere
  3. Da, si mie tot mult mi-a placut sa citesc un text cu atat de multa rautate gratuita in el. Nu mai bine iti faci tu o secta si te muti pe o insula cu sustinatoarele tale? Come on, chiar nu-ti dai seama ca exagerezi, ca devii habotnica, ca esti vehementa in povesti unde nu esti nici eroul principal, nici scriitorul, nici... nimeni?!

    RăspundețiȘtergere
  4. Zooz, te iubesc (pentru acest text in mod deosebit si nu numai)!
    Am rezonat cu fiecare cuvintel, cu fiecare silaba (da, si alea tastate in graba :P).
    Traim intre tristeturi si hauri goale de iubire, pline de noi dar, culmea, seci fix de insinele cu care incepe iubirea.
    Si problema e ca din copiii aia dresati mai mult sau mai putin cu duhul blandetii si calcat pe instinctele care urla (ignorate, ca doar n-o sa le dam nas!) in carnea noastra, din vie inspre moarta si fara noima, din copiii aia speriati si instrainati si rataciti in propria singuratate neputincioasa, ies fix mamele disperate si dornice sa corespunda social, sa mimeze integrarea perfecta si sa NU MAI FIE SINGURE!
    Ura e in noi, adevarat.
    Dar nu fata de semeni. E abandonul propriului intreg interior, in favoarea formei care pica multumitor ochiului in puzzleul lumii (o globalitate a alienarilor).
    Imbratisari. Esti frumoasa. Mai ales nepieptanata!! :)

    RăspundețiȘtergere
  5. draga mea,

    abia astazi te-am descoperit, multumita Amei, care a postat un link ce m-a adus aici. crede-ma ca m-ai facut sa-mi fie rusine de mine ca mama! am sa schimb modul cum ma port cu copilul meu, radical. il iubesc din tot sufletul, cu toata fiinta, el este ratiunea mea de-a fi! si totusi nu ma port cu el asa cum trebuie. si, desi eram si eu constienta de lucrul acesta inca inainte sa citesc randurile tale, acum sunt 110% hotarata sa fiu o mama buna in adevaratul sens al cuvantului, sa fiu mai putin restrictiva....dar cum stii unde si cand sa tragi linia, how nuch can a child be allowed to get away with? acum, de exemplu, am o problema cu mancarea, nu mananca decat cateva lucruri - il las sa manance numai ce vrea sau ii pun in fata si ce nu vrea si nu cedez? bunica mea ii face imediat ce stie ca ii place, de exemplu, chicken nuggets, in loc de paste, sau pilaf, sau ce ii mai dau eu.
    multumesc pentru acest post!

    RăspundețiȘtergere
  6. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  7. Aloysius, m-ai facut sa tresar. Eu iti multumesc ca ai trecut pe aici.

    Nu cred ca exista mame perfecte, nici mame bune, dat ma innebuneste expresia "fiecare mama stie ce e mai bine pentru copilul ei" pentru ca e folosita des la noi ca scuza pentru tot felul de abuzuri "soft" dar care sunt la fel de chinuitoare ca teroarea unei palme.

    Cu mancarea, daca frunzaresti acum bogul, vei vedea ca te inteleg foarte bine. Nu cred ca reusesti ceva daca ii bagi pe gat contra vointei sale, dar poti opta pentru variante ceva mai light, de exemplu facut la cuptor ib loc de prajit. Si ca totul da nu fie prea uscat poti stropi nuggeturile cu putin ulei.

    Pe fetita mea o ajuta colectivitatea. La gradi si-a largit simtitor paleta de mancaruri gustate, desi acasa inca nu le gusta. Dar chiar si asa, cere si mananca mai mult. Poti incerca, daca are varsta adecvata (si cred ca da, avand in vedere preferinta culinara) da ii oferi au si ce mananci tu.

    Pot sa iti spun ca eu sunt de exemplu un copil care nu a mancat pana... a plecat de acasa :)

    RăspundețiȘtergere
  8. Nu sunt o mama perfecta. Fac multe greseli si, mai ales, am facut f multe greseli in trecut, desi am avut cele mai bune intentii intotdeauna.
    Cand citesc un text ca asta, nu ma umplu de ura contra celei care imi da un bobarbac peste nas (indirect), ci ma motiveaza enorm sa incerc mai mult sa ajung acolo unde imi doresc.
    Thx Zoozie!

    RăspundețiȘtergere
  9. Ce nu inteleg mamele care m-au trimis sa-mi fac secta este ca nu am scris nimic nimic din rautate - nici din superioritate, de altfel am scris negru pe alb ca am gresit si eu. Inca fac greseli, doar nu sunt dumnezeu iar eu nici macar nu am am mereu cele mai bune intentii. Nu am nimic, mi se intampla, calc pe bec si incerc sa merg si eu mai departe. Dar o parte ceea ce numesc eu greseli s-ar putea sa fie chiar calea de urmat entru alte persoane. Nu pot sti si, cu mici exceptii ca asta de azi, nu ma intereseaza. Eu traiesc in balonul meu roz, nu vad mizeria, tiganeala din Romania, incerc sa nu vad saracia sau rautatea si invidia.

    Am inceput sa scriu nu din sentimentul ca sunt cuiva superioara, ci pentru ca incepusem deja sa ofer suport in alaptare iar unele ganduri si reflectii de aici au ajutat lumea sa mearga mai eparte fara sa aiba sentimentul ca greseste pe undeva, pentru ca momente grele se vor gasi mereu la cine are copii mici. Iar in alaptare... ei bine aici sunt o multime de factori care o submineaza cu cele mai bune intentii, dar rezultatul final tot ala e.

    Dar ma gandesc aceasta rautate a mea e mai greu de tolerat decat crunta lipsa de sensibilitate a unei mame care baga pe gat niste lucruri copilului sau fara sa tina cont ca e si el un cineva? Oare de ce? Pentru ca ne-am obisnuit cu ideea - incare de altfel am crescut - ca nu au dreptueri copiii, ca sunt conditionati sa ne asculte iar noi facem alegerile cele mai bune, asta in conditia in care multi dintre noi au gesturi cel putin imature in societate, la serviciu, in afara casei si in cuplu?

    De ce ar trebui sa imi fortez copilul care adoarme in jur d emiezul noptii si isi face norma de somn - inclusiv peste zi - sa se culce la 9 seara? Orid e cate ori am incercat sa ma asez la somn in speranta va adormi am sfarsit prin a fi epuizata fizic din cauza efortului de a-i pandi fiecare reactie, fiecare respiratie - vezi, acum, in cinci minute adoarme si scap. De ce scap? De nimic, pentru ca pana la urma, fiind cateva dati inc are a adormit "regulamentar", m-am trezit ca stau ca tuta si ma uit la barbatu-meu, nestiind ce sa facem cu atata timp liber, ce sa "recuperam" mai intai, etc. Pe cand, cand am lasat-o s aisi urmeze calea, cu mine prin preajma, a adormit liistita si fericita, s-a trezit sau nu in timpul noptii rugandu-ma sa o duc inapioi la somn cu bratele mele, iar dimineata, dupa un somn pe saturate, vedeam amandoua lumea cu alti ochi si ne puteam vedea de viata.

    E foarte greu sa nu ai asteptari de la propriul copil. Eu nu am avut curajul sa stau in spatele usi ascultand-o pe Anda cum plange pana adoarme de epuizare, ca eu sa am liber intre ora 9 si ora 12. Mi-am reorganizat toata viata, inclusiv sercviciul, in asa fel incat sa ii respect programul pe care singura si l-a ales de la cateva luni si am avut surpriza ca nici biroul meu n-a luat foc, nici gradinita ca a am intarziat zilnic cate doua ore, ba din contra, unele dinc ele mai mari succese si recunoasteri ale mele in aceasta perioada de renuntari la sine si la abu-urile astea au aparut. Si-mi e bine asa, lume. Si nu sunt mama-dumnezeu si nu simt nevoia sa fac recomandari pentru altii, pot doar sa prezint informatie asa cum ma pricep eu si altii sa isi ia sau nu ce vor, ce le place, ce simt ca rezoneaza cu forul lor interior, vorba lui Preda. Ma pot mira doar cum de se pot altii nega intr-un asemenea hal incat nu mai reusesc sa isi gaseasca echilibrul decat in ore fixe si sute de grame.

    Nu voi raspunde asadar punctual nimanui. Va multumesc doar ca ati trecut pe aici, ca v-ati facut timp sa cititi si sa lasati un raspuns, pe orice lungime de unda v-ati afla in momentul asta. SI doresc tuturor aceeasi impacare cu sine la care imi doresc sa ajung eu.

    RăspundețiȘtergere
  10. "E greu să scapi de violență, intri în sevraj mai rău ca la țigări, cafea, zahăr sau gluten."
    "[...]oamenii obsedați de ordinea exterioară sunt cei care au fost înstrăinați, lăsați de izbeliște, neascultați și neiubiți atunci când au avut nevoie"

    Mie mi-a placut foarte mult postarea !
    Iti multumesc !

    RăspundețiȘtergere
  11. Sunt foarte trista. Pentru ca fiinta umana s-a degradat intr-atat incat ii este necesar sa-i spuna o carte, un autor, ca un copil care plange trebuie alinat, consolat, tinut aproape.
    Zoozie, ai scris patimas si cu nerv, asa cum iti sta tie bine, un text pe care ar trebui sa-l citeasca fiecare parinte, de cateva ori, pana il invata pe de rost. Ma bucur ca exista oameni clari ca tine.

    RăspundețiȘtergere
  12. "Spre deosebire de alți oameni, eu sunt de acord (nu accept asta, însă accept că se poate întâmpla aproape oricui) că îți poți pierde cumpătul."

    Pe cand Irina avea cam 3 saptamani, as scuturat-o. Stiam de ce nu e bine sa fac asta, ce riscuri implica. As vrea sa pot spune ca nu eu am facut-o, ci animalul din mine, partea aceea rupta de oboseala si de durere (epiziotomie+ruptura; ragade), satula de atatea plansete si supt din 15 in 15 min in fiecare noapte. Dar tot eu eram si eu am facut-o, si nu ma iert nici acum.
    Desi copilul meu a crescut bine si frumos, si habar n-are ca intr-o noapte am prins-o de umerii ei mititei si am scuturat-o de cateva ori, ca sa taca, sa doarma, sa nu mai vrea iarasi sa suga...

    Suntem oameni si ne manifestam in atatea feluri... cand vine vorba de copii, poate redevenim si noi copii, si partea emotionala preia controlul. Postarea de care cerd ca vorbesti imi pare cumva justificativa, motivul ordinii obtinute cu un asemenea pret pare dat ca justificare rationala, cand, de fapt, emotionalul a dictat...
    Cred ca e util, ca mama, sa ajungi sa spui STOP cand nu mai poti face fata unor lucruri. Mie imi pare rau ca nu am facut-o inainte de fi cruda fata de Irina. Solutia problemelor mele a fost cosleepingul.
    In cazul de care vorbim, alta a fost solutia aleasa. Mi se pare trista, dar e solutia care a mers pentru ea.
    Nu cred ca o face mama rea, nici ca pe fetita o va afecta iremediabil [cata vreme nu se repeta, caci sigur copilul a fost f.suparat].

    RăspundețiȘtergere
  13. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  14. zoozie,
    eu personal cred ca pe tine si pe altele ca tine va doare fix in cot de copiii altora. nu vreti sa aratati decat ce marfa sunteti voi in comparatie cu "tampitele" care aleg alte cai decat pe ale voastre. in loc sa va vedeti de copiii vostri, va luati de toata lumea si scrieti numai mizerii cand voi, de fapt, nu sunteti implicate cu nimic. Va martirizati cand de fapt faceti ceva natural. a fi mama stim cu toatele. apropo de batranete, daca asa sunteti acum, nu stiu cum o sa fiti atunci. mi-e groaza.

    RăspundețiȘtergere
  15. Reiau comentariul sters, era plin de typos. Fac typos din cauza fontului din draft, plus ca la un moment dat am simtit-o pe A. pe hol si ma grabeam sa termin totusi ce am de scris. Imi pare rau ca ajuns sa scriu asa de dezlanat uneori, poate e pentru ca sunt intr-o continua alergare.


    Nu stiu, Xelomon, a plans oare Irina 45 de minute sau dupa secundele alea te-ai adunat si ai cautat o solutie ca sa nu (mai) sufere nici ea?

    Fetita cealalta ce a facut?

    Pot fi de acord ca mama despre care se vorbeste atata in ultima vreme avea nevoie de alta abordare asupra somnului. Din ce povesteste chiar ea, si inainte ii scapa ceva. Copilul era mereu suprastimulat si-i plangea in brate. La fel cum exista notiunea de feeding on cueue (la semnal), asa ar trebui sa existe si un sleeping on cueue.

    Mama asta o fi incercat sa identifice cueurile fetitei, dar nu le-a vazut. Nimeni din jur nu le-a vazut atunci. Nici eu nu le vedeam mereu pe ale Andei mele, pentru ca dureaza o vreme (contrar folclorului cu instinctul matern) sa-ti inveti dedesubturile propriului copil. Iar partea amuzanta e ca al doilea nu va fi ca primul, deci dintr-un anumit punct de vedere iti duci viata intr-o continua acomodare.

    Acum sincer, in seara cand i-a plas copilul in halul ala femeia din poveste a facut un cumplit abuz de putere. Conform modelelor pe care am ajuns sa le cunosc prin activitatea mea cu copiii, un copil care nu a dormit toata ziua si cade rupt la 5 dupa-amiaza se trezeste la 7 (seara, nu dimineata, adica dupa primul ciclu de somn) si, daca nu e bolnav sau daca afara nu e presiunea aia mare specifica ploii, sau daca strele nu s-au aliniat intr-un anume fel posibil doar odata la 10 000 de ani, copilul VA RAMANE TREAZ. Spre disperarea parintilor, evident, care isi creasera deja niste asteptari (nerealiste, in cazul asta, iar reactia coilului imi confrma spusele). Pentru ca problema in cazuri limita ca acesta sunt asteptarile pe care ajungem sa ni le cream, unii sub presiunea sociala, altii sub presiunea oboselii sau a propriilor nevoi care urla sa fie satisfacute.

    Faptul ca a doua zi acea mama a fost atenta la semnalele de somn, ca a reusit cumva sa se conditioneze sa reuseasca acest demers, n-o absolva de egoismul de care a dat dovada in prima seara a programului. E o realitate. Nu o putem pune pe cruce sau omori cu pietre, cu totii suntem oameni si avem caderi, me included (mai ales). Dar macar n stiu, sanatos mi se pare sa ajungi sa admiti ca ai incalcat o limita,s a inveti sa ocolesti asemenea situatii nenorocite, nu sa declami in stanga si in dreapta ca ai o metoda si ca, desi greu la inceut, ea functioneaza. E asa de ingrata pozitia asta...

    S daca tot m-am apucat sa sriu, da-mi voie sa zic sus si tare ca manualele astea care incearca sa insinueze tot timpul ca ai o problema, copilul tau e perfect, tu esti perfect, tu esti un parinte competent, dar uite, ai o problema, copilul e nefericit ca nu doarme, i se sifoneaza neuronii de la atata lipsa de somn - ei bine cartile astea fac un mare rau. Cum, cu riscul de a fi facuta iarasi superioara si obsedata de alaptat, dare xemplul asta e atatd e potrivit acum, atat de asemanator... rau fac si articolele "pro-alaptare" de pe siturile tuturor ocompaniilor de lapte praf pe care le-am citit: atat de abil rasucite, mascate, plantand atat de adanc fierul rosu al indoielii in sanul oricarei mame aflate la inceput si care oricum isi cauta calea.

    S-a trezit Anda, pup.

    RăspundețiȘtergere
  16. shmeny, ma bucur ca ai intrat si ca ai citit aici si as vrea sa te mai regaesc in circumstante mai vesele. Sa stii ca desi blogul asta pare foarte hotarat si agresiv, eu cea din spatele pseudonimului Zoozie sunt cel putin usor diferita de imaginea de aici. Culmea ironiei e ca sunt o persoana destul de toleranta si nu bag nimanui pe gat informatii despre lapte praf si alaptare :D.

    Te rog totusi acum, daca te lasa timpul si inima, sa frunzaresti putin situl asta, asa cum este el acum.

    Nu de alta, dar asa poate vei vedea ca pe mine ma chiar intereseaza de copiii altora. In viata reala chiar fac ceva sa le vin in ajutor, adica imi fac efectiv timp pentru asta, exista persoane care ma cunosc in carne si oase si carora le multumesc ca le-am cunoscut la randul meu, pentru ca am invatat enorm de la ele.

    Nu am resurse sa fac ceva la scara larga, dar ma pregatesc sa devin calificata ofical sa ofer suport persoanelor care cauta asa ceva intr-un anumit domeniu al vietii lor. E un drum lung dar mi-l doresc mult.

    Iar pana atunci... am tot scris. La inceput dintr-o pornire spontana, chiar copilareasca, articolase cu un personal touch, caci informatie pertinenta exista, slava domnului, pe toate gardurile. Am continuat asa tocmai pentru ca au fost multe persoane care mi s-au plans ca nu reusesc sa gaseasca timp si resurse sa digere nu stiu ce statistici de la OMS, dar aeasta informatie filtrata si adaptata, la care se adauga o experienta personala, o face mult mai prezentabila pentru ele. Chiar sunt persoane la care unele lucruri despre care am scris eu ajung mai usor in forma asta. Cine vrea informatia originala merge la Rox pe blog, merge pe situl UNICEF, merge pe breastfeeding.ca, pe lll.org, pe atatea noianuri de situri care chiar se ocupa cu asa ceva.

    Eu nu am oferit niciodata informatie general-valabila, am demontat insa multe mituri si de-a lungul timpului am deranjat o serie de persoane cu alte vederi sau care s-or crede mai tolerante.

    Iar la batranete o sa fiu o hoasca acra si batrana, neiubita de nimeni si acra, cum sa fiu? Doar uite ce reactii starnesc de acum :) Daaaaar isi face mama lifting, isi scoate pensia privata si pleaca in tarile calde unde va gasi sigur vreun macho-men sau doi dornic sa stea pe banii ei, numai ca sa nu mai vada alte hoaste batrane vorbitoare de aceeasi limba unde "sa moara si capra vecinului" e proverbul ridicat la imn national.

    RăspundețiȘtergere
  17. mai rau e ca ai cor de trompeti, niste fatuci asociale si aplaudace care te ingana ca gainile. mi-e frica de voi, pe bune, mi-e teama de ipocrizia voastra. tu cu blogul nu iti impartasesti experienta, iti arunci umorile si rautatea. incerci sa-ti dovedesti mereu superioritatea. condamni si te astepti sa te laude toate gainusele de ograda, fiinte limitate si frustrate. jignesti mereu. tu si altele.

    RăspundețiȘtergere
  18. M-am gandit si razgandit de o suta de ori de aseara pana azi daca sa va scriu sau nu. Nu sunt mama inca, deci parerea mea va fi egala cu o frectie cu apa pentru multe dintre voi. Citesc cateva bloguri de mamici, si intamplator am citit si postul care a iscat lantul de postari din ultimele zile. Aleg sa ma exprim in speranta ca unele din voi mai accepta sa aiba dubii, se mai pot pune la indoiala pe ele insele.
    Sunt psiholog. Am luat contact cu diverse forme ale meseriei, am facut si evaluarea copiilor din crese, centre de plasament, etc. Adica am vazut multi copii nefericiti, trecuti prin situatii extreme, prin traume pe care nu vi le puteti inchipui dar pe care ei le-au trait sau le traiesc inca. Ati zice ca m-au "calit" experientele astea. Dar nu, au produs contrariul. Am realizat si emotional, nu numai rational, faptul ca e de dorit ca o mama sa se responsabilizeze si sensibilizeze cu ceva timp inainte de a face un copil. Sa ia contact cu zambete de copil, dar si cu urlete, sa vada ce se trezeste in ea si sa se aduca intai la pace cu ea, pentru a fi in pace cu copilul. Pentru a gasi in ea generozitatea (genetica!!!) de a se pune la dispozitia copilului.

    Dar divaghez. Ce voiam sa zic este ca ma minunez cum reactii fierbinti la un articol in care o mama se felicita pentru "stoicismul" cu care a indurat pasiva plansetul indelung al micutei ei trec drept "durere in cot fata de copiii altora" si un boost al imaginii personale. Adica stiu de unde, dar ma intreb cui face bine. Sau asta nu mai intereseaza pe nimeni?
    Da, bratele noastre nestiutoare erau intr-o vreme suficient de bune pentru copii, pana cand societatea a suferit mutatii majore si acum e firesc ca un bebelus de 6 luni sa invete sa adoarma singur. Nu se intreaba nimeni daca are circuite neronale suficient de dezvoltate pentru a invata asta...sau pentru a suporta singur starea de angoasa si abandon. (De scurta durata, ce-i drept.) Nu spune nimeni despre mama acestui copil ca este in vreun fel sau altul, ci spune despre actiunile ei. De unde identificarea asta automata? Daca suntem persoane iubitoare, mature, inteligente, nu putem infaptui lucruri mai putin iubitoare, mature sau inteligente? Nu putem pleca o ureche la informatii care ne-ar putea corecta sau ajuta macar sa vedem lucrurile si din alta perspectiva?

    De ce este totul o lupta intre idei, cand aici e vorba despre cum cresc copiii? De ce e una impotriva celeilalte cand poate exista deschiderea de a invata una de la alta? Asta cu tu faci cum stii tu si eu fac cum stiu ca fiecare mama stie cel mai bine pentru copilul ei e tot o manifestare imbracata frumos a unui atasament prea profund fata de propriile idei si convingeri. De ce nu mai exista dubiu, de unde atata autosuficienta? Eu una pun la indoiala chiar acum ce scriu aici. Pentru ca stiu ca faptul ca eu cred ceva(chiar daca il cunosc din studii stiintifice) nu il face automat adevarat. Dar e un punct de plecare pentru dialog, care din punctul meu de vedere ar reprezenta tinta, scopul acestor bloguri.

    RăspundețiȘtergere
  19. Laura, as vrea sa te cunosc. Iti multumesc mult, mult ca ai scris aici si astfel. Poti te rog sa-mi trimiti un email (vezi contact)? Poate chiar reusim sa colaboram vreodata.

    shmeny, m-ai facut sa rad, desi initial ma enervasem. Dar rasul a ramas. Eu as iesi odata la o cafea un tine, ca pe cuvantul meu ca nu chiar asa o matracuca.

    RăspundețiȘtergere
  20. ahhhh, nu pot sa nu scriu asta. Shmeny, mi-am dat seama cine esti si sunt foarte dezamagita, pentru ca noi ne mai intersectasem in alte medii si mi s-a parut ca putem comunica civilizat, dar acum ma injuri aici si pe-aiurea. Mersi mult, ce sa mai zic, oameni suntem ne injuram pe la colturi.

    RăspundețiȘtergere
  21. Laura, chapeau!
    Oana, incep sa inteleg din ce in ce mai bine ca intoleranta asta e cea mai sanatoasa chestie ever. Si imi doresc din suflet sa devina cat mai molipsitoare. Pana mai ieri credeam ca ai dreptate, ca in principiu orice mama e cea mai buna mama pentru copilul ei. M-am inselat amarnic. Asta e un titlu care se castiga in lupte grele. Lupte in care unele pseudo-mame, pe care doar biologia le face asta, se feresc sa intre, ca nu cumva sa-si strice manichiura. Las', sa stam noi pe soclu, macar la naiba de nu-l meritam, prin comparatie.
    Penibil si trist in ce rahat traim. Si ne mai si laudam ce frumos miroase. Toleranta in stare pura.

    RăspundețiȘtergere
  22. Zoozie, stii ca te-as imbratisa? mi-au dat lacrimile citind titlul si nu m-am oprit pana la sfarsit, pentru ca exact asta cred si eu: ca oamenii care se poarta asa cu copiii lor sunt cei care intreaba peste 30 de ani: "Mai mama, dar daca eu nu te sun o luna, tu nu dai nici un semn de viata??". am plans, pe bune, m-am gandit la ce gaina - total - am fost eu la inceput, cum am facut doar trei lucruri bune - am alaptat, am tinut-o numai in brate timp de doua luni si n-am dat medicamente. in rest am facut o gramada de greseli (suzeta, completare, dormit in pat cu gratii). mi-a luat atat de mult sa invat! nu. mi-a luat atat de mult sa ma "tune in", sa ma acordez la copilul meu! tot timpul imi vine sa plang cand o vad cat de dulce e si cat de buna e si cat de multe m-a invatat, cat de toleranta e cu niste oameni care au facut destul de multe greseli. e clar pentru mine, sa fii mama nu se invata, se simte. citesti despre attachment parenting, despre co-sleeping, despre mumuguguzuzu, daca nu simti tu in tine, profund si definitiv, ca esti in stare sa stai 560 de ore nedormita si sa-ti pazesti copilul care fornaie si nu poate sa respire, ca poti sa faci kilometri prin casa cu el in brate fiindca plange cand il lasi jos, nu faci nimic. sa fii mama nu se invata din carti, se simte pe pielea ta. cand ti se face pielea de gaina la primul suspin al copilului, cand ii auzi suspinul prin doua usi inchise, atipita pe canapeaua din sufragerie la al saptelea episod dintr-un singur film, atunci se numeste ca ai invatat. si invatarea asta nu se poate transmite cuiva care n-a facut acordarea, ever! fiindca mama si fiecare copil al ei sunt ca niste viori care functioneaza pe principiul cutiei de rezonanta. daca una dintre ele e crapata (si asta e intotdeauna mama), degeaba ii citesti tu legile fizice la capatai. it's just broken. >:D<

    RăspundețiȘtergere
  23. de pe mail, de la Copii si Mamici

    ***

    Am incercat sa iti las un comentariu la ultima postare dar nu a mers, desi am incercat si seara si dimineata. Asa ca indraznesc sa iti trimit prin email gandurile mele, daca vrei le poti publica tu ca si comentariu, daca nu, e ok si asa.

    iata comentariul meu:



    Draga zoozie, am poposit si la tine si am dat peste aceeasi problema care mi-a atras atentia in seara asta. Nu e felul nostru de a intra in astfel de subiecte controversate, dar uneori, ca si tine, simtim nevoia sa strigam in gura mare unele lucruri ce sunt mai mult decat evidente, lucruri ce se intampla in jurul nostru, cu copii pe care ii cunoastem, sau nu, dar cu care solidarizam instant. E trist sa primesti acuze ca nu iti pasa de alti copii, si multe altele. Dar daca toate vom tacea, multumindu-ne sa ne crestem copiii, fara sa ne pese ce se intampla cu ceilalti, atunci aceste tare ale trecutului se vor perpetua generatie de generatie. Undeva trebuie sa se rupa lantul, daca nu definitiv, macar la majoritatea zalelor.
    Vin cu cateva randuri, in completarea celor spuse de tine, randuri ce fac parte dintr-o postare a mea ce s-ar fi vrut sa fie vesela... dar nu pot sa tac cand vad ce se intampla, in acele zile am simtit asa o revolta ca as fi vrut sa-mi strig parerea in gura mare peste tot.
    Nu, nu cred ca trebuie sa tacem, dimpotriva, oameni ca tine, cu forta si curaj trebuie sa fie mai multi sa sa vorbeasca. O facem si noi, in felul nostru:http://copiisimamici.blogspot.com/2011/09/perle.html

    RăspundețiȘtergere
  24. si partea a doua:


    Aici sunt concluziile amare:
    "Am intrat impreuna cu Dante intr-un magazin de maruntisuri, eu cu ochii dupa niste castronele interenaste iar Dante cautandu-si ceva care sa il atraga. Dupa ce a trecut in revista toate jucariile punand verdictul : "neinteresant", descopera un mojar micut din lemn pentru pisat usturoiul. S-a asezat in fundulet pe jos si a inceput sa bata temeinic. Un lucrator mucalit ii spune chiar sa nu uite sa adauge sarea si uleiul, sa iasa bun ca ii este foame. Toata lumea se amuza in jur, dar deodata s-a auzit un glas puternic si indignat. O doamna tipa la copilul meu autoritara, sa puna la loc obiectul, ca face galagie , ca nu e normal ca un copil sa incerce produsele din magazin, ea nu a mai vazut asa ceva.... Si a iesit pe usa cu mormaiturile ei. A ramas toata lumea din magazin uitandu-se mirata si intrebandu-se cine era.... Eu nu am reactionat nici cum, eram prea uimita, intrigata, amuzata si revoltata, toate aceste sentimente pe rand. Nu judec pe nimeni, dar nici nu mi se pare normal ca altcineva sa isi exerseze tonul ridicat asupra unui copil ce nu poate riposta. A fost ca si cum acuza pe toata lumea din magazin ca nu ia atitudine....Oare chiar era cazul? Oare facea Dante ceva atat de nepermis si grav?

    O alta intamplare ce m-a pus pe ganduri a fost cateva minute mai tarziu. Dante este foarte atras de spatiile verzi, preferand sa mearga prin frunze decat pe astfalt. Niciodata nu am ripostat si nu i-am infranat aceasta dorinta fireasca la orice copil. Astazi a vrut sa se urce intr-un copacel minuscul si sa se dea huta, sa stea ca un gandacel in copac. Nu a reusit sa se catere singur asa ca l-am ajutat. Era fericit si amuzant, ma bucura si pe mine entuziasmul lui. La un moment dat l-am intrebat daca mergem mai departe sau mai stam. O doamna in varsta ce trecea pe acolo m-a auzit si a inceput sa vorbeasca fara sa ii fi cerut parerea cineva: "Ia-l de mana si trage-l de acolo, ca nu-i dupa el. Vine si masina, unde se crede...."... desi eram pe trotuar, dar dansa vedea masini...

    Sunt intrigata de atitudinea acestor adulti. Oare asa trebuie sa ne crestem copiii? Cu militaria jos din pod? Cu palme la fund si cu smuceli? Trebuie sa facem din ei niste persoane docile care sa raspunda numai dorintelor si nevoilor noastre? Dar cu dorintele si nevoile lor cum ramane?
    Oare trebuie sa infranam spontaneitatea copiilor si sa o judecam aspru cu "intelepciunea" noastra de adulti? Cu creativitatea lor cum ramane? De ce se spune despre un copil care este lasat sa se joace in praf ca este alintat? Nu cumva confuzia rasfat = alint este cea care da nastere la asemenea etichetari?
    Oare cand nu vom mai vedea pe strada copii amenintati de catre parinti si bunici cu politia, cu injectia si cu alte lucruri si persoane care se presupune ca trebuie sa fie inspaimantatoare? Mai are rost sa ne miram ca suntem un popor docil care nu are curajul sa isi ceara drepturile firesti, care inghite orice si nu stie sa spuna NU?"
    vavaly







    http://copiisimamici.blogspot.com/
    http://virtualworkshop-copiisimamici.blogspot.com/

    RăspundețiȘtergere
  25. Ramona, Valy, doar va multumesc pentru timpul de a fi scris aceste randuri frumoase. Sunt publice, sper sa le citeasca cat mai multa lume, ca si pe cele remarcabil de sensibile ale Laurei.

    RăspundețiȘtergere
  26. Mi se pare trist ca in loc de argumente pentru a sustine o tabara se aduc cuvinte jignitoare. Nu pot decat sa cred ca atunci cand esti foarte inversunat, orice gluma ti se pare un atac la persoana, orice sugestie ti se pare o jignire directa, iar orice contra-argument ti se pare o injuratura de mama. Altfel decat inversunare nu pot sa o numesc. Si-i pacat!

    RăspundețiȘtergere
  27. Sunteti minunate si ma bucur ca am de la cine sa invat! Zoozico, chapeau, nu stiu cum mai ai timp sa le explici asa de in detaliu cu atatea pe capul tau. Eu sunt genul pacifist si as fi reactionat si eu cumva, dar nu am atatea cuvinte domoale chiar si asa!

    RăspundețiȘtergere
  28. Traim vremuri in care nu te obliga nimeni sa fii parinte. Sa faci un copil numai pentru ca "toata lumea face, deci trebuie sa avem si noi unul" mi se pare o motivatie cel putin stupida. Pana la urma, poti alege sa dormi linistit cand vrei si sa-ti faci programul cum iti doresti...
    Daca vrei cu adevarat un copil, presupun ca accepti ca viata ta nu va mai fi la fel. Niciodata.
    Si, ma gandesc eu, tu, ca om, nu te consideri Dumnezeu. Iti dai seama, fara sa-ti spuna altul, ca nu esti perfect. In nimic din ceea ce faci. Atunci de ai putea avea impresia ca esti perfect ca parinte?
    De asta nu inteleg eu de unde reactiile atat de inversunate de mai sus la acest articol? Eu nu am inca un copil, sunt inca in faza in care imi doresc unul, de ceva vreme. Am plecat si eu cu prejudecati la drum, am auzit dintr-o mie de parti ca un copil trebuie sa-l lasi sa urle, ca altfel il inveti in brate, ca un copil o sa incerce sa te manipuleze inca din leagan etc. etc. Stiu ca unele idei le-am spus si eu mai departe altora, desi nu aveam nici un drept, pentru ca n-am crescut in viata mea un copil... Apoi am inceput sa citesc si sa ma documentez. Am incercat sa ma pun in situatia unui copil, unui bebelus, si sa ma gandesc cum m-as simti eu...
    Pe mine mama nu m-a lasat sa plang, desi a fost sfatuita asa, pentru ca n-a lasat-o inima. In schimb, am dormit singura de la 6 ani "pentru ca eram mare" si trebuia sa ma invat sa dorm "cum dorm copiii cuminti", dupa cum spuneau taica-miu si bunica-mea paterna. Am urlat aproape in fiecare noapte cam pana pe la 12 ani (si urlam, asa, pe la 1-2 noaptea, pt ca aveam cosmaruri si mi-era urat). Culmea, taica-miu n-a cedat, desi cred ca s-ar fi odihnit mai bine toti acei ani... Cand m-am maritat (si inainte, cand ne mutasem impreuna) mi-a fost extrem de greu sa ma obisnuiesc sa dorm cu cineva in pat (ca doar ma invatasem, cuminte, sa dorm singura).
    Nu cred ca am fost foarte coerenta, am ajuns tarziu acasa, sunt foarte obosita si nu cred ca am exprimat foarte exact ce voiam sa spun... Ideea generala e ca, daca tot citesti un lucru, poti incerca sa inveti ceva din el ... macar sa faci un exercitiu sa vezi ce a vrut omul ala sa transmita. Sau poate sa nu-ti placa, sa nu fi de acord si sa inchizi pagina - e o lume libera, inclusiv cea a internetului. Sau, mai e o posibilitate - nu-ti place, nu esti de acord, vrei sa reactionezi intr-un fel, atunci vii cu argumente.
    O vorba din popor spune ca un anumit om, cand n-are argumente, trece la injurii. N-am sa spun eu despre ce om e vorba, sunt sigura ca shmeny se descurca singura sa afle.

    RăspundețiȘtergere
  29. Imi place , ai talent omule!Prin asta ti-ai mai castigat un cititor, bafta si la cat mai multe articole!

    RăspundețiȘtergere
  30. Multumesc, Zoozie pentru ca ai impartasit cu noi aceasta experienta. Si puiul meu e cam in aceeasi categorie de varsta si, da, este foarte dificil uneori. Va doresc sa depasiti cu bine aceasta perioada!

    RăspundețiȘtergere