Păi mami o curăță și o lasă prin preajmă. În general, nu-mi place să mi se dea ceva de mâncare direct în mână, prefer oricând autoservirea ca metodă supremă de evitat îndopatul inutil la copii.
Ce poate fi mai amuzant sâmbăta dimineața decât să bagi capul sub tricoul mamei? Pentru că am un tricou de băieți unde un cap de bebe încape nnumai bine, Z s-a gândit să rafineze jocul ei preferat: phm-phm! baaaaa! În traducere nu neapărat liberă: cucu-bau, ăsta e primul cuvânt în afară de țiți pe care l-a spus când era foarte mică și a rămas nemodificat.
Dacă în mare parte din viața ei aspiratorul a însemnat una din marile terori ale vieții de bebeluș (nu contează că spre deosebire de alții ea n-a avut parte decât foarte rar de Batista bebelușului), iată că vine momentul mult așteptat de toată lumea când nu numai că tolerează aspiratul casei, dar... Jur că luni de zile am răs-măturat din cauzat asta! Ei bine, acum plânge când îl opresc.
Povestea Adra_bell într-un comentariu de pe blogul ei despre povesti citite ca și cum i-ai copilului un biberon de lapte cald... și mi s-a zbârlit părul la propriu. Am o problemă cu îndemnurile astea la o viață artificială. Voiam să răspund acolo dar îmi dau seama că am prea multe de condensat în câteva rânduri așa că... :)
În seara asta Z n-are chef deloc de masă (nu mă miră). Dar nici nu refuză mâncarea pentru că... piureul e foarte bun de modelat/desenat pe birou, pe jos, pe mobila și pe mami.
Cu o mână mirosind a clor, cu părul prins aiurea și fetița în sling, am ajuns la ziua nepoțelei mele care stă la vreo 20 de minute de plimbare de noi. Și cu altă mână undeva că m-a anunțat cu câteva ore înainte :D și din piața regresului puteam să iau niște chinezării și cam atât... O fi bună piața asta la mâncare dar ne cam oprim aici.
Povesteam anterior că acum o săptămână am fost la vermisaj noi, tot familionul aflat la Bucureşti în acel moment. Dar de ce, la cine şi din ce cauză?
Avem o artistă în familie şi zilele astea a terminat în sfârşit cu licentţa. Mă rog, o aşteaptă masterul, angajarea, mersul pe propriile picioare, alte expozitii, sper eu şi aflu că vrea şi ea. Aşadar, cu mândria de rigoare, iat-o pe pictoriţa mea şi prima ei capodoperă certificată :) Se numește Izomorfism.
Miercurea trecută ne-au chemat unii să definitivăm o schimbare de contract aşa că a fost zi de uichend pntru familia Z. Adică zi cu tati acasă. Zi cu tot tacâmul: tati stat până târziu noaptea (împreună cu noi) şi trezit 12, ieşit până în jurul casei să aerisim Bubulina, mers cu Bubulina să semnăm actele. Bubulina, ca niciodată "nu stat" deloc cuminte, voia să ne ia de mână şi să plecăm (oare e semn că mai bine ne vedeam de treabă, mă gândesc eu retrospectiv? Hm, superstiţioasă nu sunt, deci să lăsăm asemenea drăcii deoparte). Chemat fratele meu să ia Bubulina târâş până la un loc de joacă, întors în casă cu toţii din motive de căldură mare.
Puiul meu nu mai poate fi spălat la fund după schimbat ca toţi oamenii (aka bebeluşii) pentru că, de fiecare data cand ajung la locul faptei, se răsuceşte, se aşează în pozitia lotus (ca in postarea precedentă) şi nu scap panaa nu-i fac pe voie.
Am lăsat/o pe Z fără scutec în ideea că vom ieși în curând să ne plătim facturi și să ne mai educeăia la locul de joacă și ne spălăm,, ne îmbrăcăm, etc.
Pe măsură ce scriu privesc dunga verde de pe mână - ah! iată una mai groasă care s-a materializat lângă cot! Am declanşat holocaustul culorilor în căsuţa noastră. I-am cumpărat Andei azi creioane colorate mari şi carioci lavabile.
Cât e ora acum? Cam 10 jumate? Ei, Anda s-a trezit târziu după-masa asta şi n-a mai servit pe-afară la ore de seară. Aşa că, imediat ce tatăl ei s-a pregătit să iasă la o ţigară (în casa noastră nu se fumează), i-am zis să ia şi mândra cu el să zburde pe lângă bloc (scrisesem blog). Numai că după preţ de o ţigară şi ceva am auzit un copil plângând din ce în ce mai aproape.
În parc, la tobogan. La ăsta din dreapta adică. Z are o tehnică aparte de aşezat în fund şi toată lumea are impresia că va cădea în nas. Eu sunt mereu lângă ea pentru că deocamdată prezenţa altor copii - mai ales când se agită şi împing sau vorbesc tare - o agită, o descurajează. Plus că sunt şi copii care ciup, împing sau lovesc.
Cu riscul de a-l populariza mai mult decât este cazul, e vorba de acesta. Încep să mă deranjeze din ce în ce mai mult aceste situri corporatiste care poplarizează asemenea tehnici traumatice de îngrijit copiii.
Autoarea articolului (presupun că e o femeie - cumva susținători înverșunați ai acestor tehnici draconice sunt femei în proporție covârșitoare și cu ocazia asta strig și eu: unde sunt tații ăia care susțin alăptareaaaaaa?) pune foarte punctual problema înțărcării premature și forțate a copilului.
M-am aşezat pentru că iar mă cuprinde frustrarea: de fiecare dată când mă apuc să mă gospodăresc sau să lucrez am aşa un mega-sentiment de vină să-mi neglijez copilul. Lucru care de altfel chiar se întâmplă pentru că nevoile sale sunt puse după datul cu aspiratorul, mopu' mă-sii şi alte chestiuni dezgustătoare.
Dacă mergi undeva fără căruţ, a te aşeza întruna pe prima bancă e cam obositor, mai ales când eşti înfăşurată într-o eşarfă. Mai ales când bebe are o zi mai proastă (e nervos din cauza schimbării de mediu, de exemplu) , opţiunea alăptatului din mers este o opţiune la care merită să te gândeşti, altfel vei sta doar pe bănci pentru că bebeluşul s-ar putea să vrea să stea cu sânul în gură mai multă vreme. Asta ar fi cum ar fi dar, la începuturile mele într-ale purtatului, scosul şi repusul bebeluşului într-o poziţie confortabilă erau nişte pietre de încercare, mai ales că trebuia să mă descurc cu rândul meu de haine, precum şi cu al ei.
Na, c-o făcurăm şi pe-asta. Pentru asemenea isprăvi ar trebui să creez o etichetă numită „involuţie”. A făcut pişu pe birou, asta după duşul prelungit de cu seară când ar fi putut binevoi să se uşureze în cadă. Mi se pare de departe locul cel mai pipi friendly din toată casa. Nu se compară cu parchetul meu sau cu bietul birou, plus că eu n-aş mai folosi acum tastatura virtuală (de nota 20 în windows 7).
Nu mai citez acum articolul care m-a pornit pentru că face parte dintr-un blog care chiar nu merită popularizat.Geme de nihilism, de ceva ce se vrea cinism dar e ieftin şi de... prost gust şi foloseşte un ton de-a dreptul enervant de superior. Plus că are un conţinut care abundă în vulgarităţi deloc drăgălaşe. Pentru cine vrea să se enerveze, totuşi, am făcut acum ceva vreme o trimitere la acelaşi URL într-o postare numită "Iubim şi nu dresăm".
Din seria cu ce ne mai omorâm timpul. Păi ar fi cazul ca fie să salvez, fie să închid pagina pentru că bebe - fără nimic pe ea astăzi / mi/a pus sandalele în spatele meu, pe scaun. Dacă nu mi le aduce se încalţă singurică.
Deja conceptul de puseuri de creştere este unul cunoscut pentru mămici. La o săptămână, la trei săptămâni, o lună, la trei, şase, nouă luni, sugarii înregistrează nişte perioade destul de dificile atât pentru ei cât şi pentru mamele lor, indiferent de modul în care sunt hrăniţi. Pentru bebeluşii alăptaţi, un puseu de creştere poate însemna plânsete, iritare - termenul englezesc de 'fussy" e foarte nimerit. În plus, cere să fie alăptat foarte des, iar nopţile sunt un coşmar de baby showers. Puseurile de creştere sunt problematice pentru o mamă mai puţin informată, pentru că femeia are impresia ca nu mai face faţă alăptatului.
Of, mă declar cea mai absentă mamă din lume. Nu sunt în stare să percutez la cele mai elementare gesturi ale copilului meu, mereu am cate ceva mai bun de făcut decât să fiu atentă la ce-mi arată. Poate e prea cicălitoare, cum stau jos îmi ia mân de pe mouse, îmi ridică tricoul și se autoserveste numai ca să vadă ca eu sunt, nu o copie fadă... Fiind așa cicălitoare pățesc ca în povestea aia cu mincinosul care nu mai e crezut de nimeni când arde satul (scuzeeee, scuzeeeee). În sfârșit, mă declar învinsă în operațiunea olița.
Însă contrastul ăsta e dubios, trebuie neapărat să fac ceva!
Am mai povestit pe aici cum se manifestă domnișoara pe birou, am avut și poze destul de elocvente încă de la prima incursiune cu nasul în bietul monitor al familiei.
Uite că aproape trec doi ani de când am născut şi n-am făcut un lucru care se face: n-am povestit cum a fost. Nu am găsit acel timp de stat pe îndelete şi rememorat fiecare senzaţie, de altfel nici acum nu am acest timp, m-am hotărât pur şi simplu să povestesc în răstimpurile mele de respiro, cele în care bubulina prestează somn de voie iar eu ar trebui să îmi pun cafeaua de-a dreptul şi să lucrez.
Fata care a scris articolul despre ciocolată pe care tocmai m-am uitat ă va avea pe conștiință. Mi-e atât de poftă, dar atât de poftă, incât nici pe vremea când tânjeam după o țigară nu aveam senzația de lipsă atât de acută ca acum. Nu mai vorbesc că n-am fost o graviduță pofticioasă. Ce-mi făcuși? Nu mai avem non-stop lângă noi...
... când naşti liniştită, înconjurată de căldură şi respect pentru situaţia ta unică şi eşti îndrumată să îţi asculţi corpul şi copilul care se pregăteşte să vină. Când totul decurge firesc, iar ajutorul înseamnă o încăpere curată, posibilitatea de a sta în apă sau oricum ţi-ar face plăcere în acel moment. Când cei dragi sunt în contact permanent cu tine şi au emoţii la unison.
Mi-a venit așa să număr: unu, doi, și n-apuc să zic 3 că Anda zice și ea: teeei, apoi eu zic 4, ea ciși :) Mi-a mai făacut așa când am numărat mașinile, acum câateva zile, în drum spre părculeț. Eu am numărat foarte rar cu ea pentru că nu mi s-a părut interestă. Am subestimat-o. Încă stagneayă cu vorbitul, deși când are ceva de spus spune.
Laptele matern e bun la orice vârsta. Dacă eşti o mamă interpelată de doctor, mamă, soacră, mătuşă, tanti din autobuz sau orice altă entitate atunci trebuie, dar trebuie să citeşti ce am şi eu de spus pe marginea subiectului. Şi eu sunt mamă şi-mi alăptez copilul şi, de când am început aventura în 3, am aflat multe lucruri utile. Pe unele ţin neapărat să le fac publice pentru că internetul e plin de tot felul de informaţii dar nu ştiu câte fapte vin cu adevărat în sprijinul alăptării ca stil de viaţă. Aţi observat că în marea, dar în marea majoritate a lor "criticismele" [despre alăptare] vin de la femei??
... ne spunea învăţătoarea mea. E ceea ce-mi trece mereu prin cap de câte ori aud sau citesc pe cineva care foloseşte cu atâta deferenţă pe dânsul sau dânsa. Şi-mi vine sa-i crăp capul ăluia care nu l-a învăţat să folosească pronumele personale.
A fost ieri, de la 5 la să zicem 8, cu multă lume: mămici, tătici şi copii, ultimii foarte cuminţi (jur că n-am auzit un plâns, tantrum, copii nerabotori, cum se întâmpla "de obicei", - exceptând-o pe Zuzulia roz care voia la un moment dat să plecăm pe alei şi să ne lăsăm harnaşamentul de izbelişte (trăsătură specifica).
Nu ştiu prin ce concurs de împrejurări ajunsei şi eu pe cautbona.ro. Nu cautam bonă, jur, dar nici nu cred c-o să caut una la ei după ce am citit acest articol. Dacă bonele lor aplica aceste principii demente????
Haide ca la capsune n-am plans ca n-a vrut sa guste, sa zicem ca 20 de luni e o varsta destul de susceptibilila cand vine vorba de alergii si numai de asta n-as avea chef.... dar nici cirese? Nici piersici? Cum, dar cuuuuum o sa o fac sa guste dinc eva ce n-a mai vazut? Sau, ma rog, ce n-a mai mancat de mult deci e ca si cum n-ar mai fi vazut.
Generatia actuala de parinti a vrut cumva sa compenseze lipsurile copilariei lor si a încercat sa dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucarii, haine, plimbari, scoli, televizor si calculator. Altii le-au umplut timpul copiilor cu multe activitati educative ca învatarea limbilor straine, informatica, muzica. Intentia este excelenta, însa parintii nu au înteles ca televizorul, jucariile cumparate, internetul si excesul de activitati blocheaza copilaria, în care copilul are nevoie sa inventeze, sa înfrunte riscuri, sa sufere deceptii, sa aiba timp de joaca si sa se bucure de viata.
Îmi propusesem de fapt să vă arăt cu ce se mai produce Zuzulina dar am creierii praştie de la atâtea urlete fără alt motiv aparent în afara de faptul că s-a trezit enervată ca n-are ţâţa lângă ea la nevoie. Singurul lucru care o face sa doarmă 10-11 ore legate este sânul meu. Dacă mă ridic, se trezeşte în aproximativ 30 de minute.
Vedeţi voi, poate v-ati mai dat seama din postarile mele, eu nu sunt o gospodina model, nu sunt o mama model, nu sunt un model si nu-mi doresc sa fiu. Sunt un om mai tolerant de cand am un copil mic, mi-am mai ingropat cinismul, sarcasmul si intepaturile verbale (asta pentru ca n-am mai avut timp sa ma ocup de ele, dar de fap am observat ca sunt la fel de disponibile ca pe vremuri) si, in plus, am cautat intotdeauna sa ma feresc de ridicol. Ridicolul nesimtirii, al nestiintei, al relamelor tampite cum sunt alea la detergenti.
... am uitat amandoi ca pe 25 mai s-a intamplat minunea care a durat pana acum si speram sa ne mai tina o viata: am devenit un cuplu. Drept este ca eram mult mai pasionali si mai fara griji "pe vremuri" da', noah, copiii cresc. Asteptam o a doua tinerete sa ne facem de cap. Momentan ne multumim cu grijile si noptile nedormite (partea a doua e mai mult a mea). Ne-am adus aminte de aniverssare abia la nunta de sambata, cand ne lafaiam in lounge-ul ala - unul din foarte putinele momente in doi din ultima vreme.
