Pana am ajuns pe strada principala, intesata de masini exact ca in Bucuresti, m-am simtit ca intr-o poveste cu stropi. Desi celelalte strazi nu-s nici pe departe lipsite de trafic, atmosfera era alta, mai curata, mai frumoasa, desi baltile sunt aceleasi (acolo unde... sunt).

Aveam copilul adormit in sling, ma cam tinea un umar probabil din cauza micului rucsac in care aveam schimburile Andei. Impingeam o tricicleta lasata in weekend intr-o casa in alta parte a orasului si, totusi, ma simteam bine. Nu ma grabeam, asta e un lucru pe care l-am invatat de cand am copil mic, sa nu ma grabesc.

M-am despartit de mama, pe care o asteptasem sub aceeasi umbrela cu Anda dupa ce-am rezolvat cu Administratia financiara, apoi am ajuns in piata larga din Centru si am vazut in fata mea o perdea de apa si cladirea din fata tremurand usor. Mirosea a aburi calduti si se auzeau masinile mergand pe apa. La terase erau cativa oameni care sedeau relaxati la mese, sub umbrele largi. M-as fi asezat si eu sa sorb o cafea, parca eram in excursie intr-un oras nou.

Pantrofii mei din material era foarte uzi, dar ploaia e o binefacere la 21 de grade. Nu intelegeam cum sora mea cea pictorita spusese ca e racoare cand a iesit mai devreme cu Raluca. Probabil suntem o natie de frigurosi, platim scump cocolositul si cele trei caciuli cu care ne incotosmanau parintii si bunicii ca sa nu ne prinda o boare de curent.

Acum revad cu ochii mintii perdeaua aceea frumoasa de apa si incerc sa-mi lipesc starea aia buna de suflet. In acelasi timp, savurez durerea de la baza gatului, din stanga si din dreapta, amintindu-mi pasii obositi care ma purtau pe pod cu copilul adormit pe umarul meu stang si cum ii aranjam eu capul pe urmar sau pe antebratul care sprijinea si umbrela, totul cu ajutorul unui pupic.

S-a intamplat in Romania, tara din care vrem sa plecam.